Subiectivul

Datoriile ţării nu sunt ale lui Tăriceanu si nici ale lui Boc, ci ale urmasilor urmasilor acestora, în veacul vecilor

Guvernul României va fi pus în 2009 si în anii următori în poziţia ingrată a lui Sisif: el este sortit să urce muntele crizei rostogolind o datorie publică guvernamentală care, odată ajunsă la scadenţă, o ia din nou la vale, iar cazna este reluată. Aceasta este principala informaţie a proiectului de buget pe 2009, ce ar trebui să îngrijoreze sectorul privat aflat în concurenţă din ce în ce mai dură cu statul pe piaţa creditării. Nu mai puţin de 47% din datoria guvernamentală este pe termen scurt, cu maturităţi mai mici de un an. Acest fapt, recunoaste Ministerul Finanţelor Publice, „evidenţiază un risc de refinanţare a portofoliului de datorie publică guvernamentală“. Cum s-a ajuns în această situaţie? Simplu, pentru a plăti salariile, primele si sporurile celor 1,4 milioane de bugetari (dublate în ultimii patru ani de guvernul Tăriceanu), dar si celelalte pomeni electorale, statul a trebuit să se împrumute pe piaţa internă. Si cum nimeni nu-ţi dă credite pe termen lung în timp de criză, a fost nevoit să emită obligaţiuni cu maturităţi scurte, de un an, sase luni si chiar trei luni. Iar refinanţarea datoriei de anul acesta va costa scump nu numai statul, ci si companiile private, care vor trebui să facă faţă acestui concurent „neloial“, care invocă criza pentru lipsa de venituri. Deci chiar dacă ar vrea statul să meargă pe un deficit mai mare, nu-l poate finanţa decât cu costuri imense impuse generaţiilor viitoare. De aceea, adio stimul fiscal, iar cu investiţiile publice s-ar putea să ne revedem mai târziu. Singurul lucru cu care rămânem este majorarea fiscalităţii!